luni, 26 martie 2012

Nu pot spune mai mult


Ovazu-si misca daurita coama,
Se-neaca zarea-n departari ceresti...
Mi-am amintit din nou de tine, mama,
Cat de plapanda si de trista esti.

Te urci pe dambul unde cresc alunii
Si inclestand toiagul noduros,
Privesti trudita cum papucul lunii
Pluteste stramb pe raul somnoros.

Si te gandesti, de-amaraciune roasa,
Cu sufletul grozav de abatut,
Ca fiului tau, astazi nu-i mai pasa
De locurile-n care s-a nascut.

Apoi te duci la tintirim, devale,
Si hodinind pe piatra de sub tei,
Oftezi adanc, cu-nduiosata jale,
Pentru surori si pentru fratii mei.

De ti-au crescut nepotolit baietii,
Iar fetele, frumoase ca un mai,
Tu, ochii plini de ranile tristetii
Nu-i mai salta cu-al lacrimilor grai.

Destul cu jalea! Nu mai plange-ntr-una!
E vremea sa pricepi ce e firesc
Ca si copacii sufar totdeauna
Cand frunzele de-arama-si prapadesc.

Vezi, bucuria-i rara, cum la geamuri
Un zvon primavaratic s-a rasfrant...
Si eu, decat as putrezi pe ramuri,
Mai bine ard cu flacara, sub vant.